roendeitrues

masina pieiCojocăritul este unul din mesteșugurile cu foarte veche tradiție în comuna noastră. Portul popular local cuprinde un număr mare de piese lucrate din piele, cum ar fi: cojoace scurte sau lungi, pieptare, chimire, curele late și înguste, opinci, cizme, traiste sau podoabe. Pentru confecționarea lor se foloseau blănuri de animale precum oi, capre, bovine, porci. Unele obiecte de îmbrăcăminte erau făcute în gospodăriile țărănești ( opinci, căciuli), altele erau lucrate în ateliere specializate.

Pregatirea pielor se face prin tăbăcire, se argăseau, se uscau, se lustruiau, se vopseau, se croiau și se coseau. Un aspect important al cojocăritului era decorarea sau împodobirea obiectelor prin broderii cu lână, mătase, cu mărgele, paiete, sticlă, cu aplicații din piele, împletiri din fâșii subțiri de piele sau ștantare cu diferite ponsoane. De obicei, la un cojoc se întâlnesc trei sau patru tehnici combinate. Cea mai importantă tehnică și cea mai pretențioasă o constituie broderia. Cromatica poate fi vie sau discretă în funcție de cerințele clientului.

Cojocul este o haină lucrată din blana de miel sau oaie și constituie un element component al portului popular local și românesc.

Piesele supuse prelucrării sunt mai întâi tăbăcite. Operațiunea constă în acoperirea pe partea jupuită cu un amestec de tărâțe de grâu, chisleac sau zer și sare, după care se rulează și se așează într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate sa dospească aproximativ o săptămână. Urmează spălatul în apă curgătoare şi se cârnoseau (se înlăturau resturile de carne și grăsime), uscatul la umbră, după care urmează înalbitul, utilizându-se nalbă – sos de ipsos – împrăștiată pe toata suprafața (mai nou se utiliza cromul) și apoi raderea cu ajutorul unei rașpe speciale, de obicei confecționată dintr-un capăt de coasă fixată într-un mâner de lemn. Ultimul pas era spalarea într-un dispozitiv special rotativ ”laiter”, acest procedeu spăla lâna, după care urma șlefuitul și vopsitul în culoarea dorită.

Fiecare cojocar avea propriile sale rețete de prelucrare, atât ca rețetă a tăbăcitului, care de obicei constituia un obicei de familie, cât și al momentelor optime de prelucrare ulterioară, care sub aspect de transmitere al meșteșugului, erau destăinuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urmă fiind specifică doar atelierelor orășenești. Pe de altă parte, nu se prelucrau cantități mari de piei, ci doar strictul necesar realizării comenzilor imediate. Pieile negre de miel sunt folosite pentru confecționarea bonditelor, iar cele albe pentru confecționarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi.

După anul 1960, s-a trecut la confecționarea cojoacelor vopsite tip ‘Alain Delon’, însă pieile erau prelucrate după modalități industriale specifice zonei noastre.

La inceputul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau în perioada de iarnă la gospodarii care aveau un număr mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate și folosite pentru confecționarea bondițelor, cojoacelor și a fuspelturilor. Hainele de sărbătoare se confecționau la atelierul cojocarilor.

Unii dintre cei mai renumiti cojocari au fost frații Simion, iar mai tarziu, dupa 1990, acest mestesug este continuat de copii lor. În comună au mai existat și alte persoane care cunoșteau această meserie, dar o practicau sporadic. Strada pe care au locuit poartă numele mesteșugului lor: Pielari.

C.R.